Arhive

Victoria Day

Aceasta perioada de an imi aduce aminte de mutarea in casa ( May 25, 2008 am avut closing-ul ) , apoi de faptul ca ziua mea de nastere si cea „de buletin ” se apropie .

Elena este numele meu ” de buletin ” . Pana pe la 19 ani nici nu raspundeam la numele asta . Nume pus de matusa-mea( Elena )  impreuna cu tata  la maternitate fara stirea mamei . Furia mamei nu a avut final nici ani multi mai tarziu . Ca sa compenseze la botez au alaturat in biserica si numele nasului meu Teodor . Asa ca din Teodora am deveniti Dorinica pentru mama … Mai tarziu Dory in generala . Liceul a insemnat schimbarea numelui meu in Dora …. Odata cu terminarea lui o parte din sufletul meu a ingropat-o pe Dora . Nu definitiv ci undeva in memoria afectiva . Cand imi permit , ma reintorc sa sporovaiesc cu aceea visatoare din liceu . E inca acolo .

Deci intrarea in Victoria Day este o perioada faina pentru mine iar anul acesta speciala .

Luni vine sora-mea  cu Lulu iar la 1 iunie plecam in vacanta . Ce dar mai frumos pot avea ? Asa ca de azi in 2 saptamani strigam ” Arriba Xcaret ! Arriba Mexic !”

Iar din vara asta incep sa mi se indeplineasca dorinte ale caror finalizare va insemna mult  pentru mine .

S-a deschis sezonul .

Weekend-ul asta   am declarat deschis sezonul de patio . Cu BBQ , cu fun si cu ceva musafiri . E primavara si mai mult inca . Am trecut la tricouri .

Asta dupa ce saptamana trecuta am sarbatorit-o pe Bella, intr-un weekend ploios de parca venea potopul , noroc ca eram in sala de gimnastica  . 5 ani . Copil mare . Spera sa intre cu ” fetele mari ” la gimnastica anul asta . 🙂

Daca a fost ceva ce m-a calcat la greu pe nervi saptamana asta in mediul  virtual au fost postarile gen ” Va pasa / donati de/ la Notre-Dame dar de casa memoriala/ casinoul  X / oamenii strazii / cei addicted / voi numiti restul (ca imaginatia nu a avut limite )  nu va pasa !”

Ce te … grija ce fac eu cu banii mei bagatorule de seama ? Iti pasa ? fa tu ceva pentru ceea ce iti pasa( desi am mari dubii ca tu vei trece vreodata dincolo de declarativ ) . Si nu indrazni sa judeci ce fac eu pe banii mei sau timpul meu liber .

DSC_9815-Edit-Edit

 

Sase ani

In urma cu 6 ani (Decembrie 12,2013) ardeam poduri in urma traversand oceanul catre „Lumea Noua” . De atunci a curs ceva apa pe raul Detroit , am invatat sa imi iubesc tara cea noua si niciodata nu am regretat podurile arse .
Nu a fost  usor dar a meritat tot efortul de adaptare . Sunt putine lucruri care poate imi lipsesc si printre ele  cativa prieteni . Din pacate , multi dintre ei sunt risipiti acum in cele patru zari ale lumii …

 Prima impresie pe retina a Detroitului

5 ani

Acum cinci ani treceam Atlanticul cu KLM .

Cu Andra si cu Sheeba …

 Reintregeam familia 🙂

Descopeream orasul care a devenit acasa pentru noi ….

 Lasand in urma o parte din viata noastra

Lasand in urma familie …

Facand tabula rasa si reinvatand sa traiesc … Nu am nici cel mai mic regret .Doar pareri de rau pentru ca in Romania nu au mers lucrurile catre mai bine . E pacat pentru o parte din cei ramasi acolo care nu merita ce se intampla  😦
In rest , azi la cinci ani , ne pregatim poate pentru un lucru la care se cladesc vise si sperante …

Acum 5 ani …

Acum 5 ani , exact in ziua de azi am cumparat biletele de Canada . Pentru mine si Andra (ea urma sa se intoarca dupa o luna sa termine facultatea ) .Dar si pentru Sheeba :). Cristi si Stefan deja ne asteptau aici .
Tot atunci scriam , la rugamintea unui om special , cateva cuvinte despre ce simteam eu atunci . Ea le-a publicat in revista romanilor de la Toronto „Acasa” .
Acum la 5 ani de atunci ma intreb si ma pun in oglinda cu ce gandeam atunci …Un singur lucru sunt singura ca nu regret … plecarea .
Visul  meu a fost  călătoria, drumul

Dar când drumul  este către  o nouă casă? Când şti că trebuie să-ţi iei cu tine toată viaţa în câteva genţi ?
Ce mi se întamplă azi a început acum 3 ani şi jumăatate. O noapte de februarie  în care, din cauza unui telefon primit de soţul meu, mi s-a schimbat viaţa.
”Te interesează?”, aşa a început.
Dacă ma interesa? Aveam doi copii al căror viitor mă speria. Trecuseră aproape 15 ani de la schimbarile din România şi  predicţiile lui Brucan deja păreau optimiste. Nimic nu mergea în bine, cel  puţin pentru noi, în plan personal. Existau oameni care prosperau, dar erau în alte sfere. 
Am avut norocul (sau ghinionul) să ies din ţara (Franţa, Austria) cu ocazia unor burse de pregătire în domeniul meu profesional. Am vazut cum era  cotată meseria mea acolo, am văzut cum trăiesc oamenii. Diferenţa m-a deprimat.
Un contract de muncă în Canada era un noroc pe care nu-l au mulţi. Dar însemna (şi eram conştienţi de acest lucru) o lungă perioadă de grele încercări. Cât de grea, nu realizam atunci. În primul rând, ani de separare.
Aş mai lua încă o dată decizia de atunci? Sigur că da, dar aş fii mult mai  speriată.
Număr zilele ramase şi încerc să adun în mine lucrurile bune din jurul meu.
E greu…
Societatea romaneasca este este în plină transformare. Trăiesc într-un oraş, frumos altădată, care acum pare chinuit de toate încercarile edililor de a-l moderniza. Un oraş care acum pare prea mic, prea înghesuit .
Cu toate acestea, încerc sa pun în sufletul meu ce-i frumos. Am nevoie de amintiri frumoase.
Odata cu hotărârea de a emigra am descoperit şi lumea virtuală  a românilor din Canada, cu bune, cu rele. A însemnat enorm pentru că niciodată nu eşti destul de pregatit pentru ce te aşteaptă acolo. Am învăţat (uneori dureros ) să aleg.
Dar această lume mi-a adus şi prieteni. Prieteni pentru care sunt recunoscătoare. Oameni speciali, oameni pe care ii voi numi mereu prieteni, chiar daca viaţa nu ne va aduce niciodată faţă în faţă.
Sper ca acei oameni să citească aceste rânduri şi sper să înteleagă de ce le scriu.
Ele sunt un fel de a le mulţumi pentru ajutor, pentru vorbele bune. Au însemnat mult pentru mine.
Sunt întrebată în ultima perioadă daca eu cred ca voi reuşi? Trebuie! Acesta este răspunsul. Trebuie să reuşesc. Ştiu să muncesc, şi acest lucru e important.
Am norocul ca cei din familia mea să-mi fie alaturi şi asta este, de asemenea, important. Daca îmi vor sta alaturi, orice lucru la care am visat  se poate împlini.
Mă întreba cineva de curând dacă nu-mi va fi dor de patria mea. Am realizat că patria mea este acolo unde este omul meu  şi copiii noştri.
Bineînteles că voi lua cu mine toate acele mici obiceiuri care alcătuiesc personalitatea noastră etnică: tradiţii, colinde, bucătăria românească, poveştile spuse cu prietenii.
Avem nevoie de tradiţii pentru că ele ne dau apartenenţa la  o identitate, la un grup etnic, la rădăcinile de care ne agăţăm atât de mult, de la naştere şi până la moarte.
Sunt convinsă că voi împrumuta şi de acolo altele. Acesta e felul meu. Dacă imi place ceva, adun. Şi parcă sufletul e mai bogat aşa.
Dar mereu voi purta cu mine în suflet România. Aceea parte din ea care este a mea.
Dacă plec, nu înseamna ca o voi iubi mai puţin sau că o voi uita, ci doar voi  găsi alte feluri de a o onora. Sună pretenţios, dar adevarul este că merită să fie onorată. Dar aceea Românie care îmi aparţine. Poţi fi un bun român şi dincolo de graniţe. Poate chiar mai bun decât  mulţi dintre cei care rămân.
Ce poţi lua cu tine? În primul rând amintirile, apoi cuvintele celor dragi, cuvinte prin care îţi spun că te iubesc, dar că îşi doresc ca tu să ai  ceva mai bun. Acesta nu-i  puţin lucru.
Am ajuns să ma gandesc la oraşul spre care ma îndrept ca la “acasă”. Poate fiindcă, pentru mine,  familia mea înseamna acasă.
Visez la clipa în care voi ateriza şi asta compenseaza anii în care mi-a fost greu şi am aşteptat.
Pregatesc în fiecare zi lucruri, liste de bagaje … Am mai tot timpul ceva de făcut, ceva de aflat, acte de adunat…
Potaia mea sta linistita si priveste toata agitatia. Nu stie ce i se pregateste. A primit cusca de la un prieten , e mandra de ea si si-o apara cu toata fiinta. Are jucariile pe care si le ascunde acolo. Oare cum se va uita la noi cand o vor lua catre cala ?
Aştept dimineaţa în care voi pleca împreuna cu fiica mea de la Otopeni către prima zi din restul vieţii mele. Fiecare viaţă este o poveste şi ne chinuim să ne-o facem frumoasă. Dacă reuşim sau nu? Asta este deja altă poveste…

Buna seara …

Buna seara …maine nu muncesc asa ca in seara asta , singura acasa ,lenevesc in fata tastaturii .
Ce mai e nou ? Pai nu mare lucru in afara ca a inceput sa-mi placa sa conduc .:)) Zau ca asta e o mare surpriza pentru mine . Am fost genul de pasager usor isteric …niciodata nu mi se parea ca omul meu e destul e „safe” .. Eram mereu cu nervi ,coarda intinsa …atenta …la ce …Dumnezeu stie … :))
Trec peste primele luni in care am inceput sa conduc si eram o catastrofa de frica … Cati mi-or fi umplut frigiderul din mai  pana in toamna numai ei stiu … in rest canadienii sunt oameni civilizati .Nu te claxoneaza , nu iti arata degetul din mijloc , nu te injura si nici nu se dau jos la tine daca nu le faci loc :)) Norocul meu …ca in Bucuresti nu stiu de as fi putut sa invat sa conduc …
Am luat G2 din prima incercare si asta da , a fost o mare surpriza si pentru mine dar si pentru altii . Cu siguranta pentru instructorul cu care am luat cateva lectii in mai si iunie !
DE aproape o luna conduc oficial singura si trebuie sa recunosc ca e mare lucru sa fi independent .. mie imi place sa imi fac singura shoppingul …Sa cotrobai in voia si felul meu magazinele si de 5 ani incoace devenisem aproape dependenta de ai mei . Nu era de mine asta 😦
 In plus nu imi mai e frica de masini , de condus …intr-o maniera care ma surprinde si pe mine . Am urcat sa pilotez un planor cand aveam 14 ani si mi-au trebuit inca 35 de ani ca sa imi fac curaj sa conduc masini … De rasul curcii dar mai bine mai tarziu decat niciodata !
In rest , toate cele obisnuite e scurg pe langa noi … Sper ca in curand sa pot da vesti mai bune … vesti de care voi fi tare mandra .:)
Dar pana atunci , maine aniversam doi ani de la nunta „celor mici” , doi ani de cand Alexandra este in familia noastra . Le e bine , sunt fericiti impreuna si le merge bine … Asta e cel mai important . Sa fiti fericiti dragi nostri si sa va fie si mai bine .

La multi ani dragi mei !